Ce să zic despre România? Despre o țară de care foarte mulți străini nici n-au auzit? Despre țara mea?

Hai să încep cu definiția ei standard, luată de pe Wikipedia: “România, o țăra localizată în Sud-Estul Europei, având 20 milioane de locuitori, capitala la București … bla bla bla, bla bla bla….” Stop.

Wikipedia, hai sa ne oprim aici, te rog. Ești neautentică. De ani de zile aud referire la 2 zone ale Europei: “Europa” și “Sud-Estul Europei”. Turiștii care merg în “Europa”, merg în Franța, Anglia, Spania, Italia, Germania, Grecia. Adică prin “centru”. Turiștii care merg în “S-E Europei” merg în “periferie”, în zona mai săracă a Europei. În niște țări ale căror nume sunt arhi-necunoscute. Cine a auzit de Bulgaria, Lituania, Slovenia, Cehia, Slovacia, Moldova? România? În afară de noi, aștia din zonă? Mai nimeni. Nimic de vazut aici.

Hai să mă pun un pic de-a curmezisul. Am propria definitie, un pic mai autentică decat ce se aude sau se scrie. Și sună cam așa:

ROMÂNIA. Din Europa. O țarișoară mică, care a trecut prin multe. Și a supraviețuit. Urmașa Daciei. Bogată, plină de resurse. Plină de diversitate. O țară în care toate formele de relief se îmbină într-un mod minunat. Plină de orice: de munți, de dealuri, de câmpii, de lacuri, râuri. Fluviu. Marea Neagra. De păduri nenumarate. De animale, pasări, pești. De o Deltă unică în lume. De zăcăminte de aur, de sare, de petrol. De zeci de castele. Încărcată cu istorie până la refuz. Casa a 20 de milioane de oameni minunați. Diferiți, de etnii diferite, de culori diferite, care coexistă. De artisti – pictori, sculptori, compozitori. De inventatori care au schimbat fața întregii lumi.

O țară despre care se zice că ar putea fi leaganul civilizatiei latine, și că limba latină s-a nascut dintr-o limbă romana veche. O țară unde există sate izolate în care tradițiile, obiceiurile vechi și portul s-au păstrat neschimbate de sute de ani, poate.

Țărișoara mea are un potențial gigantic. Și o văd pe drumul cel bun. De ce? Pentru că e casa a 20 de milioane de fiinte umane. Iar o casă fară locuitori e una moartă. Oamenii din casă o fac caldă, o fac vie, autentică. Iar oamenii din România sunt oameni deștepți. Și autentici. Știu ce poate  țara lor, îi știu potențialul.

Există în lumea asta mare țări care n-au resurse. N-au ape, n-au păduri. Unele au doar deșert. Altele nu au munți. Nici iesire la mare. Nici plaje. În multe din ele, nici soarele nu prea se vede. Noi, aici, le avem pe toate. Țara mea geme de bogatie, și, oricât ar da, va ramane cu surplus. Și mereu va avea oamenii care locuiesc în ea. Oamenii care nu vor să plece, vor să rămână.

România e casa noastră. Suntem 20 de milioane de suflete care traim în ea. Am fost nascuți în ea, crescuți în ea, hrăniți de ea. Rădăcinile noastre sunt puternice, și se înfig adânc în pământul gras și bogat din care am fost plămădiți, și în care ne vom întoarce. Departe de ea, ne simtim pierduți. Rădăcinile ne cheamă, ne strigă să se întoarcem la ea. Și ne întoarcem.

De iubire. Și de dor.