Nichita-Stanescu

După cum mărturiseşte poetul, Nichita Hristea Stănescu s-a născut la 31 martie 1933, la Ploieşti, „dintr-un ţăran român venit la oraş şi dintr-o rusoaică stabilită la Ploieşti cu prilejul mutării sediului rafinăriilor de petrol de la Constanţa”. Aici îşi petrece copilăria şi urmează clasele primare, la Şcoala nr. 5. În clasa I, spune poetul, rămâne repetent pentru că îi era „deosebit de greu să-şi imagineze că vorba vorbită şi cuvântul cuvântat există şi că ar putea fi scrise”. E doar o metaforă, o dovedesc arhivele şcolii: elevul Stănescu Hristea Nichita termină clasa I cu media 9.32, al treilea din cei 29 de elevi promovaţi.

Clasele gimnaziale le urmează la Liceul Sf. Petru şi Pavel (azi Liceul I.L. Caragiale) din acelaşi Ploieşti. Acum începe să compună versuri pentru prieteni, pe care le va continua şi le va numi apoi Argotice. Profesorul de istorie îi remarcă talentul şi îl sfătuieşte să renunţe la prenumele Hristea. Textele sale vor purta de acum semnătura Nichita Stănescu. În 1952 vine la Bucureşti ca student la Facultatea de Filologie şi se căsătoreşte în acelaşi an cu Magdalena Petrescu, de care se va despărţi însă nu peste multă vreme. Se împrieteneşte cu Nicolae Labiş, tânărul poet care îşi formase deja un  cerc de admiratori.

După absolvire este corector şi redactor la Gazeta Literară, citeşte mult, pune la cale proiecte entuziaste alături de prietenii săi scriitori, care anunţau cu toţii o nouă generaţie literară. În 1960, Nichita Stănescu debutează cu volumul Sensul iubirii. Criticii recunosc un nou limbaj poetic care entuziasmează şi descumpăneşte în acelaşi timp.

Peste 2 ani se căsătoreşte cu Doina Ciurea, cea de-a doua soţie. De-acum volumele de poeme se vor succeda rapid: O viziune a sentimentelor, Dreptul la timp, 11 Elegii, Oul şi sfera, Laus Ptolemaei, Necuvintele, În dulcele stil clasic. Anul 1975 înseamnă pentru Nichita Stănescu Premiul internaţional Herder acordat de Universitatea din Viena şi un nou Premiu al Uniunii Scriitorilor, obţinut pentru a patra oară. Volumele de poeme îi sunt traduse în sârbo-croată, maghiară, engleză şi suedeză.

În 1978 o cunoaşte pe Dora, care va deveni ultima soţie a poetului. Tot acum publică Epica magna, volum ilustrat de Sorin Dumitrescu şi distins cu Premiul Academiei Române. Anul următor îi apar Operele imperfecte, iar în 1980 este propus de Academia Suedeză la Premiul Nobel, candidând alături de Elitis, Frish, Senghor şi Borges.

Nichita nu a fost doar un mare poet, ci şi mentorul unei generaţii şi un mare prieten: uşa apartamentului său din Piaţa Amzei era mereu deschisă, iar casa plină de tineri sau mai puţin tineri care veneau să prezinte maestrului producţiile lor literare, aşteptând un verdict sau o îndrumare.

În anul de graţie 1982 i se decernează Marele premiu Cununa de Aur la Festivalul Internaţional de Poezie de la Struga, în Iugoslavia. Anul următor poetul îşi sărbătoreşte cea de-a 50-a aniversare, iar presa îi consacră lungi şi numeroase articole. Nu peste mult timp, la 13 decembrie în acelaşi an, se stinge din viaţă, iar două zile mai târziu este înhumat la cimitirul Bellu, în faţa mormântului lui Eminescu.